De ce ti-e frica?

Asa ma intreaba el mai mereu. Dau din umeri si mormai suparata un „Nu stiu” cu jale si suspin. Apoi tac si dau sa ii gasesc un raspuns plauzibil, demn de un om matur. Caut si rascolesc. Nimic bun.

Asa ca ma intreb apoi si eu. De ce mi-e frica?

De ce ti-e frica de viteza? De ce ti-e frica de nou? De necunoscut? De neconventional? De calorii in exces? De grasime? De soparle? De soareci? De gandurile tale? De esec? De batranete? De nastere? De momentul cand devii parinte? De copii mici si neastamparati? De deziluzii? De un oras mort? De traficul de la ora 17.00? De muste? De mancarea de la supermarket? De zilele cand nu ai chef de munca? De oameni care iti zambesc prea frumos? De furtuni cu tunete si fulgere? De moarte? De o noua zi? De ceilalti? De tine? De ce ti-e frica?

Toti avem frici. Cine spune ca nu ii este frica de nimic, sa nu il luati in serios. Chiar si cel mai indraznet dintre zmei are o mica frica, peste care nu trece asa usor. Gandul meu este ca fricile mele nu dispar. Pe unele le-am alungat, pe altele le-am amanat sau chiar le-am subestimat. Pe cele mai multe le-am mustrat, le-am pus la colt si le-am amenintat sa imi dea pace, ca altfel…! Le arat eu lor!

Ma bat cu ele in fiecare zi, le fac cu mana sa se indeparteze, ma stramb ca un copil prost educat, care stie doar sa scoata limba la oamenii mari. Ma tot intreb cum sa fac sa-mi dea pace. Ca doar pot trai fara ele.

Ma tot intreaba si el ce am de mi-e asa frica de…. ele. De un car de frici impovaratoare. Si zau daca stiu sa-i raspund de ce mi-e frica.