De ce ti-e frica?

Asa ma intreaba el mai mereu. Dau din umeri si mormai suparata un „Nu stiu” cu jale si suspin. Apoi tac si dau sa ii gasesc un raspuns plauzibil, demn de un om matur. Caut si rascolesc. Nimic bun.

Asa ca ma intreb apoi si eu. De ce mi-e frica?

De ce ti-e frica de viteza? De ce ti-e frica de nou? De necunoscut? De neconventional? De calorii in exces? De grasime? De soparle? De soareci? De gandurile tale? De esec? De batranete? De nastere? De momentul cand devii parinte? De copii mici si neastamparati? De deziluzii? De un oras mort? De traficul de la ora 17.00? De muste? De mancarea de la supermarket? De zilele cand nu ai chef de munca? De oameni care iti zambesc prea frumos? De furtuni cu tunete si fulgere? De moarte? De o noua zi? De ceilalti? De tine? De ce ti-e frica?

Toti avem frici. Cine spune ca nu ii este frica de nimic, sa nu il luati in serios. Chiar si cel mai indraznet dintre zmei are o mica frica, peste care nu trece asa usor. Gandul meu este ca fricile mele nu dispar. Pe unele le-am alungat, pe altele le-am amanat sau chiar le-am subestimat. Pe cele mai multe le-am mustrat, le-am pus la colt si le-am amenintat sa imi dea pace, ca altfel…! Le arat eu lor!

Ma bat cu ele in fiecare zi, le fac cu mana sa se indeparteze, ma stramb ca un copil prost educat, care stie doar sa scoata limba la oamenii mari. Ma tot intreb cum sa fac sa-mi dea pace. Ca doar pot trai fara ele.

Ma tot intreaba si el ce am de mi-e asa frica de…. ele. De un car de frici impovaratoare. Si zau daca stiu sa-i raspund de ce mi-e frica.

 

 

 

spune

Spune-mi, te rog… Spune-mi tu, gandule, ceea ce nu indraznesc sa rostesc eu. Spune-mi ca dupa fiecare cazatura, trebuie sa ma ridic si sa imi sterg mainile de praf. Spune-mi cand zambesc ca uneori, mi-e zambetul amar. Spune-mi ca mintea mi-e imprastiata in casa, pe strazi, printre claxoane, printre pasii lor grabiti. Spune-mi sa nu mai tac, cand eu vreau sa tip. Spune-mi sa incetinesc, pentru ca eu vreau sa o iau la fuga. Spune-mi ca poate somnul le sterge pe toate si ca a doua zi, o voi lua de la capat. Spune-mi sa nu ma pierd in iluzii si nici amintiri uitate. Spune-mi… Sa nu mai alerg. Sa ma opresc si sa ma uit in jur.

Un pătrat pe o hârtie

Îi spusese la telefon că se săturase. „Asta nu-i viață… Mi s-a acrit aici. Vreau sa mă întorc, să fiu cu voi, să fim din nou… ” Emoțiile îi sugrumaseră vocea, iar la capătul celălalt al firului, nu se mai auzea nimic. Își amintea acum că vorbiseră la ora 19:07, ora la care trenul trecea chiar pe lângă rulota lui. Așezat pe o piatră mare, pe care o folosea pe post de scaun, stătea posomorât și privea la geamurile nespălate ale rulotei. Culoarea, odată un cream plăcut, se decolorase de la soarele puternic. Ofta din când în când, mai sorbea din cutia de bere pe care o ținea în mână, și murmura încetișor. Era doar el, înconjurat de câmpul ars de soare și sâcâit de Leca, care, cu botul pe labe, îl privea nedumerită din cușca sa. Se gudura pe lângă el doar când foamea îi dădea târcoale și când voia să fie mângâiată pe blana mare. Astăzi, nu i-a mai lătrat a foame. Ochii negri ai cățelușei vedeau că stăpânul nu-i în apele lui.

Stăpânul visa să se întoarcă acasă. Purta tot timpul în buzunărelul din portofel poza ei și a celor doi copii și o hârtie. Un pătrat desenat stângace cu creionul era împărțit, la rândul lui, în alte pătrățele mai mici. Scrisese cu majusculă pe fiecare în parte: HOL, BUCĂTĂRIE, BAIE, CAMERĂ NOI, CAMERĂ EI. O visa neîncetat. Și când nu o visa, se gândea la ei. „Oare ce fac? Sunt bine? Au mâncat? Le este dor de mine? Sau… poate m-au uitat?” Gândul ăsta îl făcea să se înfurie și mai tare. Atunci, bătea cu pumnul în pereții fragili ai rulotei, încât se cutremura pe roți. Când se liniștea, se ducea agale spre frigider și apuca o cutie de bere rece. O așeza pe mâna rănită din cauza loviturilor și ofta. În gând, începea să numere banii pe care îi economisise. Îi ținea într-un buzunar interior al unei geci de primăvară. Apoi, rostea încetișor, cu ochii pironiți la picăturile de apă ce se scurgeau ușor de pe cutia de bere: „O sută, două, trei,…..o mie două sute, o mie trei sute…”.

Toată ziua mâncase doar o napolitană. Desfăcuse un pachet și i se păru că napolitana are un gust atât de bun, încât o strânse rapid și o împachetă într-o pungă. „Pe asta o trimit acasă, la copii”. Leca scheună timid, a dezaprobare. Însă trenul care trecea regulat pe lângă rulotă  îi trezi pe amândoi din visare. „Casa” se bălăngăni ca de obicei timp de 3 minute, iar în acel moment, stăpânului îi veni o idee. Voia să se întoarcă acasă cât mai repede, să lase totul în urmă și să o ia de la început pe pământurile natale. Acasă îl așteptau ei, casa de lut, și uneltele de lucrat pământul rămas moștenire de la părinți. Leca se roti în lanț și începu a lătra. Nu-i plăcea ideea. Și nici când stăpânul începu să împacheteze în saci mari de menaj cele câteva lucruri pe care le avea, dar, cel mai important, căută banii strânși.

A doua zi, închise rulota goală, o dezlegă pe Leca și porni de-a lungul căii ferate spre stația de tren.  Avea să se urce în primul tren care urma să îl ducă în capitală.

Despre doruri şi leacuri

Cumplit mi-e de dor. De mult n-am mai rostit asta. M-am surprins de multe ori cu gândul departe, cu amintirile întinse peste tot, ca piesele de puzzle de pe masa de sticlă. Da, i-aş spune azi cu voce tare, fără să-mi fie ruşine, că îmi lipseşte şi că o vreau înapoi. O visez rar, şi atunci e la fel. Cu ochii ei mici şi cu riduri fine, cu părul nici gri, nici alb, cu zâmbetul pe buze şi atentă la amănunte. O aud şi o văd pe băncuţa vopsită cu verde, sub vişinul ei, astăzi tăiat. Îmi spune senină că primăvara e aproape… „Uite, îmi înfloresc acuşi lalele, şi trandafirii. Am să pun în grădină anul ăsta, ceapă, salată, pătrunjel… Să am toată vara zarzavat de pus în mâncare”. Grădina e frumoasă şi astăzi, plină de flori şi zarzavaturi, curtea e curată, banca o asteaptă să se odihnească la umbră. Aşa cum aştept şi eu să răscolesc prin memorie şi să îmi aduc aminte de privirea ei mămoasă, de sfaturile ei, nici prea dojenitoare, dar nici prea blânde. În pragul uşii, o auzeam cum mă striga nerăbdătoare, „Lucicaa! Unde eşti?”. Sunt acasă, i-aş spune azi, am venit acasă să te văd pe tine, pe Mau.

A fost bunică la zece nepoţi. Dar, fără să fie egoistă, mereu am simţit că mi-a fost mai mult mie. Gustam mai des decât ceilalţi din ciorbele ei parfumate cu muult pătrunjel şi leuştean, îi ascultam ofurile, îmi asculta ofurile, şi din când în când, ne aşezam amândouă cuminţi pe bancă şi vorbeam despre cum va arăta viitorul meu. „Să te văd şi eu <actoare> la telvizor, acolo”, îmi spunea ea, serioasă, în timp ce număra încet ochiurile la ceea ce avea să fie o vestă: unul pe faţă , doi pe dos . Îmbătrânise, dar tot frumoasă mi se părea. Cu pielea fină pe obraz, cu glumele ei nelipsite, o ţineam din treabă. ” Îţi mai aduci aminte când eram mică, mă hrăneai cu linguriţa?”, mă amuz eu. Eram obraznică, recunosc, şi tare îi mai supăram pe toţi că nu voiam să mănânc atunci când îmi spuneau ei. Dar ea avea răbdare, şi mă punea să iau o lingură de ciorbă amestecată cu pâine, apoi să fug o tură până la gardul vecinei, şi să vin înapoi, pentru o altă îmbucătură. Câtă muncă pentru o simplă masă! Poate nici mama nu avea răbdarea ei. Chiar şi ea se mai supăra când îi spuneam şi eu, şi frate-miu, că „tu nu pui aşa de mult zarzavat cum pune mamaia, şi nu iese aşa bună ca a ei! Pune mai mult!!”

A fost mereu discretă şi nu-i plăcea „să/i  ştie vecinii casa”, ceea ce am înţeles mai târziu, am rumegat, şi mi-am dat seama că avea dreptate. „Ai grijă cu cine-ţi faci prietenie, că prietenul te mai duce şi la rău!” „Răul” meu era că aveam note mari la şcoală, citeam mult, şi să îmi doream să vină şi la mine cineva la şedinţele cu părinţii.
A trecut o grămadă de timp de atunci şi azi îi aud vocea rar, surprinzându-mă cu întrebări la care nici eu nu m-aş fi gândit: „Tuu! ţi-ai boit sprâncenele?! Cum nu, dar de ce sunt aşa negre?” sau „Ce mâncare faci tu acolo? Mai pune pătrunjel, nu vezi că-i puţin?!”. Mă amuz singură şi mă întristez apoi că nu am mai avut ocazia să-i zic că îi mulţumesc pentru că a fost bunica ideală, pe care nu am să o mai găsesc niciunde. Mi-am zis că atunci când voi fi îmbrăcată în rochia albă, şi voi păşi în biserica micuţă, din lambriu de lemn, să mă vadă şi Dumnezeu ce bine-mi şade în alb, să vin repede şi la ea, lângă mormântul ei frumos din marmură albă. Să mă vadă şi ea, că ştiu că ar fi vrut, şi să îi multumesc că a avut grijă de mine. Aşa cum a ştiut ea.

Un film, ceva?

Da, vine toamna. Asta se vede cu ochiul liber. Devenim mai melancolico-depresivo-tomnatici (including me). Cand uneori ne paleste cate o criza de prea mult timp liber (da, uneori poate fi o criza!), ca ce-i mult, evident ca strica, deschidem frumusel laptopul din dotare si ne uitam oleaca pe IMDB, in cautarea unui film bun. Cam asta am facut si eu azi, cand am vazut ca ploaia nu se mai oprea. Am dat peste „The Iron Lady”, sau in traducere „Doamna de Fier”, un film foarte bine realizat, jucat, apreciat, si tot ce mai vreti voi. Daca sunteti un pic pasionat de istorie, politica, Marea Britanie, perioada razboiului rece, atunci cu siguranta Margaret Thatcher va spune ceva. Prima doamna prim-ministru ever din UK, cunoscuta pentru guvernarea sa apriga, care a dus la vremuri infloritoare in Marea Britanie, este interpretata de Meryl Streep dumnezeieste. Batrana, ghebosata, si ridata, in pragul nebuniei, pare de nerecunoscut. Biografia lui Iron Lady este impartasita cu ajutorul rememorarii trecutului sau glorios. Dar m-a impresionat intr-un mod foarte placut. Si m-a pus pe ganduri: oare asa voi fi si eu la batranete, o povara pentru ceilalti, pregatita sa imi accept neputinta? Filmul e bun, merita 2 ore dintr-o zi ploioasa.

Metode scumpe de infrumusetare rapida

(text publicat in saptamanalul Mesagerul de Neamt)

Se spune că baba suferă la frumusețe. Dar nu se spune cât. Noi ne-am propus să aflăm. Așa că ne-am perindat prin saloanele de înfrumusețare cu zvâc din târg, să aflăm cum se mai întrețin domnițele cu bani mulți în portofel. Așezați-vă confortabil pe scaun și luați de citiți ce-și sacrifică crăiesele secolului XXI de dragul esteticului.

În locul băii publice din oraș, s-a înălțat, cu ceva ani în urmă, semeață și mândră un spa. O Anna Spa. Modernă, curată, primitoare, pregătită să înghită banii domnițelor vesele din oraș. Și să nu credeți că bani puțini. Soțiile unor oameni cu dichis în târgul nemțean au descoperit metoda anti-plictiseală. Calcă pragul locului în care li se promite că o să își descopere  “starea de bine”. Am trecut și noi pe acolo, într-o zi de lucru, în miez de zi.

 

Capsula Feng Shui

 

Sub pretextul că “voi fi mireasă luna viitoare”, am vrut să aflu cum se poate scăpa de câteva kilograme, niște celulită plus vergeturi, cum să mă tonific și să mă împachetez puțin. Cu zâmbetul pe buze, o doamnă de la departamentul de “îngrijire corporală“ își ia în serios rolul de ghid. “Din start, pentru rezultate bune într-un timp scurt, trebuie să combinați mai multe aparate și metode de slăbire”. Îmi arată mai întâi capsula Feng Shui, un soi de navă spațială în miniatură, împrumutată parcă din decorurile Star Trek. Ca să slăbești cât mai repede și fără prea mult efort din partea ta (decât financiar, bineînțeles), accepți să stai 30 de minute în capsulă. Pentru 55 de  lei ședința, tot corpul, în afară de cap, intră în capsula asemănătoare cu un solar. Te învăluie într-un amestec de abur și căldură, plus vibromasaj- pentru celulită. “E ca un fel de saună”, îmi explică ea. Ce “uită” să menționeze ghidul meu: nu e indicat cardiacilor și claustrofobilor.

 

Electrozi, aur și ciocolată pentru celulită

 

Cine a spus că pentru a scăpa de kilogramele în plus trebuie să faci mișcare și să mănânci sănătos? Ca să slăbești ca și când ai fi mers la sală, ai opțiunea electrostimulării zonelor “cu probleme”. Adică ți se aplică pe corp, de bunăvoie și nesilit de nimeni, niște electrozi conectați la o baterie, ce transmit micro-curenți care stimulează fibrele musculare. Dacă e periculos? “Nu vă gândiți, nu e 2.20!” îmi răspunde ea amuzată. Dacă nici așa nu slăbești, mai ai posibilitatea de a folosi un aparat “revoluționar” denumit LPG-CELLU. “Vi l-aș arăta, dar e ocupat acum”. L-am văzut în pliant, e un monstruleț digital ce pare desprins din filmele cu roboți. Promite să facă de toate, un fel de 4 în 1: dermo-lipo-aspirație și lifting facial. “Face minuni”, completează ghidul meu. Este un masaj mai puternic, realizat cu ajutorul aparatului. Doritoarele de un astfel de tratament ar trebui să își golească portofelul de dublul salariului minim pe economie, pentru a se bucura puțin de 20 de ședințe “miraculoase”.

Specialitățile casei sunt împachetările, la cald sau la rece. Pentru că una dintre devizele spa-ului este întoarcerea la natură, la rădăcini, este lesne de înțeles de ce există opțiunea unor tratamente cu nămol, cu alge, cu miere sau cu nămol și miere. Îmi arată într-o cuvă un amestec abia dezghețat de nămol cu parafină, adică parafango. Cum se face? Simplu: clienta este unsă cu acest mixt cu iz de miere și de culoare pământie. Apoi se trece printr-o folie specială și se dă la termocuvetă pentru a sta liniștită 50 de minute. Doamnele au astfel ocazia să își ia adio de la celulita din dotare, să își remineralizeze pielea, să scape de stres, dar și de 100 de lei.

 

Coajă de portocală? Ce e aia?

 

În căutarea aurului și a ciocolatei, ca inamici de temut ai “coajei de portocală”, trecem pragul salonului Orhideea. “Facem de toate, în funcție de ce dorește clienta, împachetări și bronzare organică, unghii false”, îmi explică o domnișoară înaltă de la recepție. Printre ultimele mofturi în materie de tratamente corporale, se numără împachetarea cu aur de 24 de karate. Mai strălucitor de atât nici nu se poate.Cum se procedează? Mai întâi se face o exfoliere a pielii, după care se aplică pe zona ce trebuie “tratată” o mască cu aur. Mai eficientă în bătălia cu celulita este împachetarea la cald. Clienta este înfășurată în cearșaf de plastic, apoi se dă la termocuvetă, la cald, timp de 40 de minute. După desfoliere se aplică o cremă anticelulitică, tot cu particule… de aur.  Nu vă imaginați că se folosesc kilograme de aur, cât să se poată făuri un inel. Sunt particule mici, strălucitoare, care rămân în porii pielii pentru o perioadă relativ mică de timp. După 3 ședințe, aspectul de coajă de portocală este diminuat, iar după 10 ședințe, se observă o ușoară scădere în centimentri. O ședință costă 90 de lei. Astfel, dacă doriți să străluciți la evenimente speciale mai ceva decât paietele de pe rochii, aurul este soluția!

Cam aceeași rețetă se aplică și cu ciocolata: exfoliere-ungere- 40 de minute la cald. Din inamicul celulitei, promite să devină aliatul său. În plus, promite să hidrateze pielea mai mult decât sunt în stare banalele loțiuni de corp, să ajute la eliminarea surplusului de apă reținută în corp și să îmbunătățească circulația sângelui.

Pentru păr mi se recomandă să îmi aplic niște suvițe cu pietricele mici și  strălucitoare, pentru că “dau foarte bine”. Dacă vreau ceva natural, se poate pune o floare în părul prins pe jumătate și purtat lejer, pentru că nici cocurile nu mai sunt ce erau odată. “Vă puteți pune o orhidee sau o pălărioară mică într-o parte, cu un pic de dantelă”, îmi explică hair-stilista salonului.

De convins, nu m-a convins că mi-ar sta chiar bine. Și pentru că miresele sunt prin definiție mofturoase, am făcut cale întoarsă cu promisiunea că mă mai gândesc asupra coafurii.

Luciana UNGUREANU

Pescar la raci

(text publicat in saptamanlul Mesagerul de Neamt)

            De-a lungul drumului ce duce către Roman, în satul Budești, primul sat din comuna Făurei, pe partea dreaptă, se întind trei iazuri mărețe.  Pe vremea “ceapeului”, iazurile de la Budești erau cunoscute pentru peștele de crescătorie pe care îl furnizau orașelor din apropiere, Roman sau Piatra. După revoluție, de pe mâinile statului, iazurile au ajuns pe mâini private, cu bani, care le-au amenajat pentru creșterea puietului, vinderea lui, dar și pentru pescuit.

Pescarii amatori sunt așteptați în fiecare weekend. O zi la pește costă 50 de lei, și se pot prinde carași, crapi sau bibani. Nu vă închipuiți că cei care vin la Budești să pescuiască pleacă acasă cu pește cât să se sature o săptămână. Și nu pentru că nu ar avea undițe profesioniste, răbdare suficientă sau radio-ul de la mașină dat prea tare, ci dintr-un “ghinion” pescăresc. Depinde de perioada anului în care este prins. Primăvara, peștele din iazul mijlociu este mic, până la 300 de grame. Abia toamna, când este mutat în iazul cel mai mare,  poate ajunge la un kilogram, două.

Însă puțini dintre cei ce vin pe malul iazului au auzit că undeva în inima satului se pot pescui… raci. În pârâul care se desprinde din iazul mijociu  cad primăvara printre grilaje și pești, atunci când se face selecția puietului. Sătenii mai vin și aruncă câte o undiță improvizată în pârâu, și prind peștișori mici, cât hamsiile, “porcușori”. Dar de multe ori în cârlig li s-au agățat flămânzi  și raci.

Racii de Budești

Dacă oprești un localnic pe stradă și îl întrebi de pârâul cu raci, te îndrumă în “bană, la Ieșeanu’ ”. În acea parte mai retrasă a satului, casele sunt construite aproape de pădure, iar grădinile oamenilor, semănate timpuriu cu porumb, se întind până în marginea acesteia. Pârâul care pleacă de la iaz traversează șerpuitor tot satul. Trece de Budești și se varsă mai departe, în pâraie mai mari, care ajung tocmai la Roman, în Moldova. Sătenii nu par a fi foarte convinși că racii sunt comestibili. Mulți nu știu nici cum arată. Au auzit că se găsesc chiar în pârâul care trece prin spatele casei lor, dar nu prea știu ce să facă cu ei. De pescuit, ar pescui, dar să tragă la pește.

Marius are 19 ani și vine de la Piatra în fiecare weekend. Părinții săi și-au construit o casă în sat, și la sfârșit de săptămână, își fac drum la țară. De câte ori vremea este bună duminica, merge la pescuit de raci cu tatăl său. A descoperit că “trage la raci” când era copil. Verișorul său l-a luat odată “să dea la raci”, și când a văzut ce mulți prinde, și ce repede vin la momeală, și-a promis că o să mai vină. Si a tot venit.

Momeli pentru pescuitul racilor

Racii nu se prind greu, și nici nu necesită o metodă specială. Se prind exact ca peștele, doar că diferă momeala. Cea mai sigură momeală este piciorul de… broască. “Eu nu tai nicio broască. Dacă-i râioasă?!” râde Marius. Preferă să sacrifice o bucată de carne proaspătă de pui, și să o facă momeală în cârlig.

Își amintește că odată nu avea carne proaspătă în frigider, dar avea salam. A tăiat niște felii de salam, a pus o apă rece în sacoșă, ca să nu-i fie sete pe malul apei, a luat cele două undițe, și a plecat cu tatăl lui la raci. “Ne-am întâlnit cu un vecin care era și el la pescuit de raci. Ne-a întrebat cu ce dăm, și când i-am zis cu salam, mi-a răspuns: da’ muștar n-ai să le dai?” O altă momeală pentru raci este râma, la care racii trag, dar mai greu.

Astăzi Marius pescuiește cu carne de pui. A pus deoparte o bucată la prânz, când a mâncat friptură de pui. Are două undițe, una pentru el, și una pentru tatăl său. Una este făcută dintr-un băț de lemn de salcăm, iar cealaltă, din mâna sa, este o undiță aproape profesionistă, “adusă din Italia”. Știe să ajungă până pe malul celălalt al apei, dacă ar fi o apă mare. Doar că Marius nu s-a complicat cu ea. I-a pus o plută obișnuită, o bucățică de plumb, și gata! Însă tot undiță de lemn și plută din cocean îi este la îndemână.

Rețete cu raci

Marius își amintește că cel mai mult a prins două găleți de raci, dar abia dacă a apucat să guste unul. Nu îi place să îi mănânce. A gustat la început, mai mult din curiozitate. Are gust de carne de pește, e fragedă și albicioasă pe o parte, și pe cealaltă roșiatică. “Îmi place mai mult să îi prind decât să îi mănânc. Sunt și urâți, murdari de mâl.” De preparat, Marius spune că îi spală foarte bine, și îi pune la fiert. Când sunt bine fierți, se înroșesc. Dintr-un rac nu se mănâncă tot, nici nu au multă carne. Se mănâncă din clești, și din coadă. Adică foarte puțin.

I-a gătit odată cu spaghetti și cu sos de roșii, în loc de pește din conservă. A mai făcut salată cu ceapă tăiată fin, cu roșii, cu ulei și puțină lămâie. “Sunt faini la gust, zici că mănânci pește proaspăt.” Știe că la restaurant sunt scumpi, dar pentru el racii înseamnă pescuit din pasiune. De multe ori i-a dat și câinelui din curte să-i guste, care i-a mâncat “ca pe cipsuri”.

Într-o oră, Marius a prins șapte raci, tatăl lui doar unul, suficient pentru câteva porții de spaghetti.  A stat cu ochii pe plută ca pe butelie, și acum se laudă cu “captura” lui. Și-a făcut și poză de Facebook, ca să le arate colegilor de la școală ce de raci a prins. Își strâng undițele și pleacă acasă, că “au început să mișune țânțarii”. Se întorc săptămâna viitoare.

Luciana UNGUREANU

Calatorie spre centrul universitar al Moldovei

(text publicat in saptamanlul Mesagerul de Neamt)

Zi de lucru, în mijlocul săptămânii, puțin după ora prânzului. Pe variantă, spre Bicaz, mașinile aleargă nervoase. Singurii care nu se grăbesc deloc sunt norii. Din curtea unei mini-autogări din Piatra Neamț, miroase a vânt, a ploaie și a combustibil de TIR-uri. Pe pavelele puse cu simț de răspundere, se bate pasul pe loc: douăsprezece persoane așteaptă microbuzul către Iași. Curse sunt din oră în oră, începând cu ora 6:45 și până la ora 18, ultima mașină. Autobuzele vechi și greoaie de odinioară, ce plecau o dată pe zi de la peronul 12 al singurei autogări din oraș, sunt acum istorie. Clienți fideli sunt studenți din județul Neamț, care au ales să urmeze o facultate în capitala Moldovei. Nu se pot plânge, microbuzele le stau la dispoziție toată ziua pentru a primi de acasă pachetele cu borcane și castroane cu mâncare aburindă.

În curtea mică, abia dacă ai loc să faci câteva manevre. Pentru șoferul care claxonează nervos să i se deschidă bariera pare să nu conteze. Din câteva mișcări grăbite, microbuzul alb, cu destinația Iași, e aliniat frumos în rând cu cel de Vaslui. Astfel cocoțate, par două piese albe de domino. Pe lângă șofer, lumea se înghesuie rapid să prindă un loc. ”Bagajele de mână, în spate”, dă indicații șoferul celor care încă nu știu ce să facă cu gențile din mână.

Pe studenți îi recunoști ușor. Își lasă bagajele în grija șoferului, să le așeze în locul rezervat, și își aprind repede o țigară. Cu blugi de culoarea lămâii și o jachetă roșie, o tânăra studentă își exprimă vocal nemulțumirile: ”știi câte examene am mâine? Două! Și mai am și o prezentare de proiect joi. Și îl prezint și singură…”. Interlocutorul empatizează și îi răspunde cu un compătimitor ”Nasol!”, în timp ce mai trage un fum. Poartă cu nonșalanță o geantă de laptop pe umăr, blugi albastru-turcoaz și căști mari în jurul gâtului. Nu-și face probleme, microbuzul nu va fi aglomerat, cum se întâmplă în weekend. Sacoșele de rafie, burdușite din plin cu mâncare, au luat deja calea Ieșilor, încă de duminică.

Ca să trimiți un pachet, trebuie să plătești între 10-15 lei, în funcție de greutate. Cele mai multe genți cu mâncare pleacă în weekend, când șoferii își scot lejer ciubucul. Doar întârziații la cursuri, precum cei doi studenți de care v-am povestit mai sus, pleacă în timpul săptămânii.

Confort moldovenesc de 28 de lei

Microbuzul e pregătit pentru cei 130 de km și cele două ore și douăzeci de minute care îi așteaptă pe călători până la Iași. Pe geamurile care n-au mai văzut demult apă (nici măcar de ploaie), începe să se scurgă din nori, cu stropi mici. Studenții cu pricina s-au dus direct pe locurile din spate. Acum, par mult mai veseli și mai senini. ”Mi-a dat reducere 3 lei la bilet”, ciripește tânăra cu blugii galbeni. ”Am vrut să-i arăt la casă carnetul (n.r. – de student), dar a zis că nu-i nevoie, eventual îl arăt șoferului”, gesticulează ea rapid. Microbuzul nu e aglomerat, pentru că nici nu-i vremea potrivită pentru plimbat. Așa că, pentru 28 de lei plătiți, biletul luat în timpul săptămânii vine la promoție cu ocazia de a-ți alege singur locul pe care vrei să stai – la fereastră, la margine, mai în față. În weekend, nu ai acest privilegiu, te așezi unde îți arată șoferul, ca nu cumva să îi încurci socotelile cu locurile pentru Roman. Eventual, îți dă el un scăunel roșu de plastic, pentru că nu are voie să ia oameni în picioare (amenda de la ARR e mai mare decât biletul plătit de tine).

Cei doi studenți zumzăie pe locurile lor. Șoferul își setează radioul pe muzică rock și începe să devină tot mai greu să-ți auzi gîndurile. ”Ți-am lăsat și ție niște zacusă. Eu am luat două borcane cu ghebe, că mie îmi plac ghebele”, se aude tânăra ciripind la telefon. Zacusca de ghebe se pierde repede printre chitara nervoasă care răzbate din boxe. În ciuda muzicii, șoferul (are sprâncene stufoase ca două pene) pare plictisit. Îl scoate din amorțeală, când și când, roșul de la semafoare. Face cam două curse pe zi la Iași, în medie, ceea ce explică rutina. Pare dus departe, o fi ajuns deja la destinație în gândul lui. Oricum, e clar că nu-i mai vede pe cei care stau la autostop, pentru că nu oprește deloc.

La Roman, în autogara din Roman, ploaia măruntă i-a alungat pe posibilii călători. Un impegat de mișcare zgribulit numără rapid locurile rămase în microbuz și notează pe hârtie. Face schimb de acte cu șoferul, la o țigară, și îi urează scurt ”Drum bun!”.

Bun venit în dulcele târg al Ieșilor!

Iașii se află acum la distanță de o oră și vreo douăzeci de minute. Frigul și muzica de inimă albastră de la radio au sporit starea abătută a oamenilor. Blugii galbeni enumeră probabil examenele în gând, cei turcoaz sunt în lumea lor, cu muzica proprie. Brusc, șoferul își amintește că n-a făcut niciun ciubuc la cursa asta și caută din priviri clienți, aproape de intrarea în Târgu Frumos. ”Până la Iași!”, îi întind timid două doamne câte 10  lei fiecare. Guralive. Nici n-au urcat bine, că s-au și pus pe sporovăit.

La intrare în Iași, de-o parte și de alta a șoselei, salutul de ”bun venit” este dat de stolurile de ciori. Cui îi trebuie covor roșu? Până la urmă, te duci la facultate, nu la premieră! Intrat în dulcele târg, radioul cântă în surdină. Șoferul trebuie să fie atent la intersecțiile aglomerate și semafoare, plus stresații care-l sâcâie cu claxoanele lor. Cu motorul în trombă, își face loc în autogara aglomerată de microbuze, de oameni care așteaptă să vină, de oameni care așteaptă să plece și de valize târâite. Cei doi studenți au revenit în capitala Moldovei, mamă adoptivă pentru toți cei asemenea lor pe timpul facultății. Se grăbesc să-și recupereze bagajele. ”Hai la un taxi”, îi spune tânărul fetei, în timp ce ridică de jos gențile cu borcane.

La Iași, ploaia nu este atât de vitează. Un soare strâmb închide umbrelele trecătorilor una câte una. Pentru șofer, ziua de lucru s-a încheiat. Pentru studenți abia acum începe.

Luciana UNGUREANU

Viața la poalele dealului

(text publicat in saptamanalul Mesagerul de Neamt)

Pentru Ecaterina Iordache timpul se scurge liniștit și senin ca zilele de primăvară. Are 90 de ani, împliniți în satul Budești, din comuna Făurei, unde s-a născut și a locuit toată viața. Căsuța ei cu iarbă mare este așezată cu spatele la poalele unui deal înverzit, plin cu salcâmi înfloriți. Adesea iese pe prispă la soare și dă de mâncare la găini. Le îndeamnă la făină de porumb și uită când trece ziua. Este văduvă de mulți ani, dar nu își mai amintește când i-a murit bărbatul.

Tanti Catinca, după cum îi spun vecinii, se numără printre puținii bătrâni din sat de vârsta ei care au mai rămas în viață. Ea nu se plânge de nimic. Nici că pensia ei este de 30 de lei, nici de ”domnitorii” care ne conduc țara, nici că folosește două cârje ca să poată merge sau că nepoții întârzie să îi deschidă poarta. ”Eu nu am avut copii. Dar am nepoți, că le-am făcut lor acte pe casă. Uite, ăsta e de la un nepot din Italia”, îmi indică cu bastonul  un scaun cu rotile modern. Puțin gânditoare, recunoaște că tineretul a cam plecat din sat să caute ”binele”, și ”binele nu-i”. Când era ea tânără, nu se pomenea așa ceva.

”Soldații flămânzi luau păsările din ogradă”

S-a cunoscut cu omul ei la o nuntă și după un an s-au luat. El avea deja casa de la picioarele dealului. La început era doar o cameră, pe urmă au muncit amândoi și au mai zidit una. Printre amintirile ei din tinerețe, se află și războiul din 1939. Cu ochii mici, își amintește că ”omul” ei a fost la război. Nemții umblau cu pușca în mână prin sat după bărbați apți de luptă. Pe al ei l-a luat chiar din somn. ”Noi dormeam pe prispă, că era cald. Și ei au intrat în curte, și ne-au întrebat de ce dormim afară?”. Bărbatul ei a fost împușcat pe front în mână și a rămas toată viața cu degetele încleștate. Atunci mulți ”băieți tineri din sat au murit în război”.

De aceea, pe terenul din fața bisericii, chiar în centrul satului, când au avut loc niște săpături, s-au descoperit oase umane. Se spune că acolo ar fi fost instalată o tabără militară rusească, care ar fi fost bombardată de nemți. Astăzi șade tăcută în locul descoperirii o cruce mare din marmură albă, ca jertfă adusă eroilor anonimi din război. ”A fost greu atunci, că veneau soldații flămânzi prin curțile oamenilor după mâncare, le luau păsările din ogradă, le tăiau și le frigeau”, își amintește revoltată tanti Catinca. Oamenii nu le puteau sta în cale, că ar fi fost imediat împușcați. Apoi când mâncarea se termina, plecau în alt sat. ”Să nu mai fie război, că e rău”, oftează cu amar bătrâna.

Zestrea se făurea la gura sobei

Timpul la țară se împarte între Paști și Crăciun, între vară, când se lucrează câmpul, și iarnă, când se stă la gura sobei. Pentru bătrâna de 90 de ani, viața de zi cu zi a însemnat muncă la ”ceapeu”, muncă și acasă, în bătătură. ”Aveam animale, vaci, boi, porci, cal”, și o căsuță cu pereți albaștri de întreținut. Lumea își mai trăgea sufletul cu prilejul vreunei sărbători trecută cu roșu în calendar. Atunci se organizau baluri, la căminul cultural din sat. Erau chemați câțiva țigani lăutari cu țambalul și vioara după ei, ca să asigure muzica și voia bună. Și când satul i se părea prea mic, tanti Catinca mergea la baluri în satele din jur, la Făurei, la Bozieni sau Ruginoasa. ”Fugeam ca iepurii la joc”, se amuză ea. Atunci nu erau alte distracții. Puteai înșirui pe degete un singur magazin sătesc, universal, un cămin cultural, o crâșmă.

Vara, fetele de măritat stăteau de vorbă cu băieții la poartă și nu intrau în casă până când nu se discuta despre căsătorie. Dacă se întuneca prea tare, le strigau mamele din curte, motivând că plecau devreme la prășit. Iarna, când munca la câmp lua o pauză, fetele tinere și femeile treceau la războiul de țesut. Zestrea nu se făcea cât ai bate din balme. Cuverturile de acoperit patul, țoalele de întins pe jos sau fețele de pernă brodate se făureau din mâinile bătătorite de sapă iarna, la gura sobei.

La oraș, la Roman sau Piatra, tanti Catinca nu a mai fost de multă vreme. Pragul bisericii nu l-a mai trecut de 3 ani. Picioarele nu îi mai dau voie. Le unge din când în când cu spirt medicinal ca să o mai lase durerea. De doctorița din sat, medic de familie, nu este deloc încântată, pentru că i-a zis odată, ce rost are să-i mai prescrie medicamente, că ”oricum e bătrână”. ”Da’ dacă-s bătrână, nu am voie să mă caut?”. Așa că și-a trimis nepotul să îi ia ”pastele de la târg, de la Chiatră”.

Dar ea nu se sperie din atâta lucru. Tanti Catinca lasă televizorul deschis în continuare pe muzică populară și își ia cele două bastoane, ca să iasă să-și închidă găinile. Merge greoi pe prispa de ciment, sprijinită mai ales de încăpățânarea sa. Știe că de ea și de ziua de mâine ”are grijă Cel de Sus”, care potrivește timpul cum trebuie.

Luciana UNGUREANU

In ziua a saptea am crezut

Imi amintesc cu zambetul pe buze de copilarie. In special de zilele de duminica, pentru ca mi se pareau mai senine decat restul zilelor din saptamana.Evident, nu stralucea soarele mai tare duminica, dar dupa mine, in a saptea zi, eram mai vesela. Si acum, cand trec pe langa cofetaria Adolescenta, din centrul orasului, imi rasar in minte o sumedenie de amintiri cu parfum de prajituri colorate si delicioase. Sau cand ajung in zona parcului zoo, ma opresc o secunda, asa cum faceam odinioara cu parintii, sa ma uit dupa acelasi urs batran si morocanos, ascuns bine dupa gratii. Duminica era ziua de iesit in oras, si stiu ca tare ii mai bateam la cap pe ai mei, sa iesim la plimbare. Dupa o saptamana de mers la serviciu, numai de plimbare nu le mai ardea.
Mai tarziu, am prins drag de slujbele de duminica care se tineau la biserica din cartier. La inceput, pentru ca in cor canta mereu un baietan chipes, care imi zambea la scoala. Apoi,dupa ce baietasul a plecat la facultate, am ramas eu si cu cei care veneau duminica de duminica sa il auda pe Dumnezeu. Plecam cu o stare de bine pe care nu o mai gaseam in alta parte. Aceeasi stare de bine pe care am primit-o si cand mi-am donat la biserica primii bani castigati ca premiu la scoala.

Facultatea si distanta de casa si de tot ce imi era drag pana la 19 ani mi-au retezat din ceea ce adunasem, bucatica cu bucatica, intr-un colt de suflet. Nu stiam cum sa o numesc atunci. Sau cum sa o denumesc. Stiu ca intr-a 12-a, la filosofie, mi se cuibarise in minte ideea ca stiinta e ai presus de spirit si divinitate. Sacru versus profan. Ultima mea marturisire, pe unii cu termenii in buzunar, o numesc spovedanie, a fost in momentul cand am simtit ca pun mai presus de toate realitatea din jur. Restul….pe urma, in ordinea prioritatilor.

Preotul din fata mea m-a privit cu ochii sai albastri si blanzi, si mi-a spus blajin, ca da, biserica ii recunoaste pe filosofi, chiar ii picteaza pe peretii manastirilor bucovinene. Atunci mi-a dat de inteles ca ceea ce te salveaza de indoieli este un sentiment care te calauzeste mereu, orbeste, nu pune intrebari si nu se desprinde de tine toata viata. Se numeste credinta. Sa crezi in ceea ce vrei tu, tine de alegeri. Poti crede in Dumnezeu, Allah, sau Buddha. In orice… cu o singura conditie- sa crezi… ca pamantul s-a creat in 7 zile, si ca exploziile de tipul Big Ben tin doar de imaginatia bogata a celor ce pun stiinta pe primul plan. Restul…pe urma.
Poate ca s-au schimbat multe lucruri de cand eram micuta. Dar pot fi sigura ca un singur lucru a ramas la fel. Ziua de duminica este intotdeauna senina.