De ce ti-e frica?

Asa ma intreaba el mai mereu. Dau din umeri si mormai suparata un „Nu stiu” cu jale si suspin. Apoi tac si dau sa ii gasesc un raspuns plauzibil, demn de un om matur. Caut si rascolesc. Nimic bun.

Asa ca ma intreb apoi si eu. De ce mi-e frica?

De ce ti-e frica de viteza? De ce ti-e frica de nou? De necunoscut? De neconventional? De calorii in exces? De grasime? De soparle? De soareci? De gandurile tale? De esec? De batranete? De nastere? De momentul cand devii parinte? De copii mici si neastamparati? De deziluzii? De un oras mort? De traficul de la ora 17.00? De muste? De mancarea de la supermarket? De zilele cand nu ai chef de munca? De oameni care iti zambesc prea frumos? De furtuni cu tunete si fulgere? De moarte? De o noua zi? De ceilalti? De tine? De ce ti-e frica?

Toti avem frici. Cine spune ca nu ii este frica de nimic, sa nu il luati in serios. Chiar si cel mai indraznet dintre zmei are o mica frica, peste care nu trece asa usor. Gandul meu este ca fricile mele nu dispar. Pe unele le-am alungat, pe altele le-am amanat sau chiar le-am subestimat. Pe cele mai multe le-am mustrat, le-am pus la colt si le-am amenintat sa imi dea pace, ca altfel…! Le arat eu lor!

Ma bat cu ele in fiecare zi, le fac cu mana sa se indeparteze, ma stramb ca un copil prost educat, care stie doar sa scoata limba la oamenii mari. Ma tot intreb cum sa fac sa-mi dea pace. Ca doar pot trai fara ele.

Ma tot intreaba si el ce am de mi-e asa frica de…. ele. De un car de frici impovaratoare. Si zau daca stiu sa-i raspund de ce mi-e frica.

 

 

 

spune

Spune-mi, te rog… Spune-mi tu, gandule, ceea ce nu indraznesc sa rostesc eu. Spune-mi ca dupa fiecare cazatura, trebuie sa ma ridic si sa imi sterg mainile de praf. Spune-mi cand zambesc ca uneori, mi-e zambetul amar. Spune-mi ca mintea mi-e imprastiata in casa, pe strazi, printre claxoane, printre pasii lor grabiti. Spune-mi sa nu mai tac, cand eu vreau sa tip. Spune-mi sa incetinesc, pentru ca eu vreau sa o iau la fuga. Spune-mi ca poate somnul le sterge pe toate si ca a doua zi, o voi lua de la capat. Spune-mi sa nu ma pierd in iluzii si nici amintiri uitate. Spune-mi… Sa nu mai alerg. Sa ma opresc si sa ma uit in jur.

Piese de puzzle

Păşind încet şi târziu pe aceeaşi stradă pe care am dănţuit de atâtea ori când eram de-o şchioapă, îmi număr gândurile şi le strâng în buzunare. Unele mi-s dragi, altele-s cumplite şi cele mai multe mă pândesc şi-mi şoptesc tot ceea ce nu îndrăznesc cu voce tare.

În jur, peisajul abia îl mai recunosc. Nici case, nici gradini, nici copaci, nici suflete. Unele s-au schimbat, dar cele mai multe şi-au făcut bagajele şi au plecat. Pentru totdeauna. N-am cui spune că eu m-am întors. Şi că mă plimb iarăşi pe aceleaşi urme de tortuar, pe care odinioară le mâzgâleam în voie, cu cretă albă şi sfărâmicioasă.

Sunt zile când gândurile mele ajung singure pe aceleaşi străzi, pe care astăzi nu se mai aud vocile vesele de copii. Dar eu sunt acolo, şi joc iar şotron, şi inventez poveşti, şi visez la alte lumi…

Îmi scârţâie zăpada sub tălpile grele şi respir în fular. Te aud şoptindu-mi, vorbindu-mi cald şi simt cum îmi sufli în ochelari. Ştii că nu suport să mi se aburească lentilele, dar tu nu te laşi. Îmi sufli printre gânduri şi mă tragi de mânecă. Ştii ca toate s-au schimbat în viaţa mea, dar nu şi tu. Îmi zâmbeşti printre piesele mele de puzzle şi te strâng în suflet, ca pe cel mai de preţ lucru al meu. Ca pe-o poveste care învie, ca pe-o dragoste târzie, ca pe-un suflet care îşi adună bucăţelele, ca într-un puzzle.

Pe ringul de dans

Izbucneau deseori din cauze mărunte, ba chiar puerile. Vrajba s-ar fi stins ușor în casă și în sufletele lor, dacă unul dintre ei ar fi dat vreun semn că ar ceda. Dar steagul alb nu apărea cu una, cu două. Spectatori la teatrul lor din bucătărie nu aveau, dar își închipuiau că cineva, pe fotoliul din hol, stă și urmărește atent, cu pumnul strâns în jurul gurii, ca la un meci de tenis, schimbul lor de replici, când la stânga, când la dreapa. Intensitatea cu care își aruncau săgeți, ca niște ucenici ai lui Robin Hood, creștea rapid. Nu mai conta că odată ce le lansau, erau bine-mersi aruncate, fără posibilitatea de a le lua înapoi. De furie, ochii ei deveneau și mai negri, iar părul lung și ciufulit părea să o incomodeze atât de tare, încât se oprea pentru o clipă pentru a-și căuta un elastic de păr. Își prindea repede pletele într-o coadă la spate și apoi se întorcea pe ringul de luptă, cu puteri proaspete. El se învârtea mânios prin bucătărie, cu privirea încruntată, de parcă ar fi căutat o soluție ce s-ar fi aflat tocmai pe gresia ce lucea. I-ar fi strigat: „Gata, stop-joc!”. Dar abia se abținea, pentru că nu ar fi vrut să fie el cel care cedează. Își trecea mâna prin păr, turna apă într-un pahar și-o rostogolea dintr-o înghițitură pe gât. Nu avea răbdarea necesară pentru bunele maniere. Apuca mănunchiul de chei de la mașină și pleca, trântind ușa în urmă.

Ea rămânea vorbind singură și furioasă. De nervi, de fiecare dată se apuca de șters faianța din bucătărie, până când pielea de pe mâini i se înroșea. Apoi, obosită și cu lacrimi în ochi, îl suna, doar-doar îi va spune pe unde umblă. Știa că poate să fie atât de orgolios, încât prefera să doarmă în mașina parcată, cum altfel, în fața blocului. Fără vreun răspuns în schimb, se retrăgea în balcon, și pufăia din câteva țigări rămase de la el. Cumva, se calma. Supărarea îi trecea repede, pentru că își amintea de fiecare dată că prin congelator are niște înghețată. Își punea caserola în față și cu gândurile împrăștiate, în lumina serii, gustul răcoros și dulce îi alina sufletul.
Așa s-a întâmplat și aseară. Ea a auzit ușa scârțâind la intrare, și un chip spășit intră sfios în bucătărie. Nu avea un steag alb în mână. În schimb, ei îi fu suficient să audă: „Mai ai o porție și pentru mine?”.

Purtătorii de prejudecăți

Suntem purtători de prejudecăți. Mâncători de r…t. Ne clădim opinii, credințe sau chiar viața în funcție de prejudecățile noastre. Suntem subiectivi. Aproape întotdeauna. Suntem tranșanți. Pentru că așa se poartă. Suntem aruncători de pastile în grădina vecinului, chiar cu riscul de a-i călca gazonul proaspăt tuns.
Ne place să credem că știm să distingem și să apreciem ambalaje, fără să cunoaștem de fapt conținutul. Suntem buni spectatori, chiar fideli, la ceea ce se întâmplă în curtea celuilalt. De pe margine, dăm cu părerea, dăm sfaturi, încurajăm, dezaprobăm, înjurăm, plângem de milă și ne numim „prieteni”. Ne implicăm, zicem noi. Intrăm cu bocancii tropăind, nu ne interesează că poate celălalt doarme. Noi purtăm doar bocanci cu bot de metal în față, din ăia de se folosesc la construcții. Ajutăm, zicem noi.

Suntem purtători de nenumărate prejudecăți. Ne place să îi judecăm pe ceilalți. Chiar dacă nu-i cunoaștem prea bine, nici măcar numele întreg nu ne este foarte clar. Apreciem după stângăcii, pentru că, nu-i așa, alea contează mai mult.
Ne lipsește un singur accesoriu – un fluier. Astfel am putea să le fluierăm în urechi celor de lângă noi faptul că le supraveghem fiecare pas, evident greșit. Contorizăm și ajutăm, zicem noi.

Un pătrat pe o hârtie

Îi spusese la telefon că se săturase. „Asta nu-i viață… Mi s-a acrit aici. Vreau sa mă întorc, să fiu cu voi, să fim din nou… ” Emoțiile îi sugrumaseră vocea, iar la capătul celălalt al firului, nu se mai auzea nimic. Își amintea acum că vorbiseră la ora 19:07, ora la care trenul trecea chiar pe lângă rulota lui. Așezat pe o piatră mare, pe care o folosea pe post de scaun, stătea posomorât și privea la geamurile nespălate ale rulotei. Culoarea, odată un cream plăcut, se decolorase de la soarele puternic. Ofta din când în când, mai sorbea din cutia de bere pe care o ținea în mână, și murmura încetișor. Era doar el, înconjurat de câmpul ars de soare și sâcâit de Leca, care, cu botul pe labe, îl privea nedumerită din cușca sa. Se gudura pe lângă el doar când foamea îi dădea târcoale și când voia să fie mângâiată pe blana mare. Astăzi, nu i-a mai lătrat a foame. Ochii negri ai cățelușei vedeau că stăpânul nu-i în apele lui.

Stăpânul visa să se întoarcă acasă. Purta tot timpul în buzunărelul din portofel poza ei și a celor doi copii și o hârtie. Un pătrat desenat stângace cu creionul era împărțit, la rândul lui, în alte pătrățele mai mici. Scrisese cu majusculă pe fiecare în parte: HOL, BUCĂTĂRIE, BAIE, CAMERĂ NOI, CAMERĂ EI. O visa neîncetat. Și când nu o visa, se gândea la ei. „Oare ce fac? Sunt bine? Au mâncat? Le este dor de mine? Sau… poate m-au uitat?” Gândul ăsta îl făcea să se înfurie și mai tare. Atunci, bătea cu pumnul în pereții fragili ai rulotei, încât se cutremura pe roți. Când se liniștea, se ducea agale spre frigider și apuca o cutie de bere rece. O așeza pe mâna rănită din cauza loviturilor și ofta. În gând, începea să numere banii pe care îi economisise. Îi ținea într-un buzunar interior al unei geci de primăvară. Apoi, rostea încetișor, cu ochii pironiți la picăturile de apă ce se scurgeau ușor de pe cutia de bere: „O sută, două, trei,…..o mie două sute, o mie trei sute…”.

Toată ziua mâncase doar o napolitană. Desfăcuse un pachet și i se păru că napolitana are un gust atât de bun, încât o strânse rapid și o împachetă într-o pungă. „Pe asta o trimit acasă, la copii”. Leca scheună timid, a dezaprobare. Însă trenul care trecea regulat pe lângă rulotă  îi trezi pe amândoi din visare. „Casa” se bălăngăni ca de obicei timp de 3 minute, iar în acel moment, stăpânului îi veni o idee. Voia să se întoarcă acasă cât mai repede, să lase totul în urmă și să o ia de la început pe pământurile natale. Acasă îl așteptau ei, casa de lut, și uneltele de lucrat pământul rămas moștenire de la părinți. Leca se roti în lanț și începu a lătra. Nu-i plăcea ideea. Și nici când stăpânul începu să împacheteze în saci mari de menaj cele câteva lucruri pe care le avea, dar, cel mai important, căută banii strânși.

A doua zi, închise rulota goală, o dezlegă pe Leca și porni de-a lungul căii ferate spre stația de tren.  Avea să se urce în primul tren care urma să îl ducă în capitală.

Paştele vine cu parul

La mine în parc se bat covoarele straşnic. De la 8 dimineaţa. E prânz şi încă le aud loviturile încleştate. Vecinii mei harnici au început de luni, ca să fie siguri că până la Paşte, nu rămân cu praful în covoare. Mă, e bun, nu zic, da’ chiar aşa, să începi de la ora 8?? Înţeleg, se numeşte curăţenie generală, şi se face de două ori pe an. La Paşti şi la Crăciun, nu? Că altfel, ai fi dat aşa, într-o doară, cu aspiratorul, ştergeai două geamuri cu spirt şi trei uşi, şi nu scoteai untul din tine. Dar aşa…. Preferă să cadă în genunchi lângă singura bară de bătut covoare la câteva blocuri bune, cu bătătorul pe post de armă în mân, dar cu mulţumirea că acum, şi-au luat la revedere de la praf. Până la Craciun.

Mda. Şi dacă vecinii mei amabili tot mi-au dat deşteptarea la 8, am zis să cobor, nu ca să-i trimit la origini (decât în gând), ci să iau o pâine de la brutăria din parc. Aici, te împiedici de copii de-o şchioapă, mai mici, mai mari, mai înalţi, mai scunzi, rotofei, plăpânzi, dar cu toţii gălăgioşi. Cum dă un pic soarele, cum năvălesc afară, în cucerirea toboganelor şi a leagănelor. Mă, n-o fi zi de grădi? Au intrat în vacanţă? Grevă? Mmmăăăă. Mno. Bunicii îi supraveghează, chipurile, atent, în timp ce împărtăşesc cu vecinii de bloc ultimele modalităţi de economisire a banilor de pensie. Şi nepoţeii, drăgălaşii de ei, îi acoperă cu ţipetele lor. Pe o bancă, două mame decoltate şi îmbrăcate în pantaloni de trening stau la bârfă, la o ţigară, aşa, de dimineaţă, în timp ce cu o mână îşi leagănă odrasla din cărucior. Fumul de ţigară nici vorbă să plece de lângă ele. Stă acolo, deasupra lor şi a copiilor de câteva luni. „Fată, eu nu ştiu ce să mai fac să slăbesc. De când am născut, am pus pe mine într-un hal… „, îşi prinde una din ele colăceii de pe burtă, ca să-i arate celeilalte dovada.

Mă bucur măcar de mirosul de la brutărie. Pâinea călduţă, ca această zi frumoasă de aprilie, îmi mai şterge din necaz. Mă întorc spăşită acasă, trec pe lângă oamenii harnici ai covoarelor, care muncesc de zor, nu ca alţii, şi în gând mă rog să vină mai repede Paştele. Doar aşa se vor potoli prin bucătării, prin supermarketuri, la cumpărături, sau prin alte oraşe. De preferabil.

Despre doruri şi leacuri

Cumplit mi-e de dor. De mult n-am mai rostit asta. M-am surprins de multe ori cu gândul departe, cu amintirile întinse peste tot, ca piesele de puzzle de pe masa de sticlă. Da, i-aş spune azi cu voce tare, fără să-mi fie ruşine, că îmi lipseşte şi că o vreau înapoi. O visez rar, şi atunci e la fel. Cu ochii ei mici şi cu riduri fine, cu părul nici gri, nici alb, cu zâmbetul pe buze şi atentă la amănunte. O aud şi o văd pe băncuţa vopsită cu verde, sub vişinul ei, astăzi tăiat. Îmi spune senină că primăvara e aproape… „Uite, îmi înfloresc acuşi lalele, şi trandafirii. Am să pun în grădină anul ăsta, ceapă, salată, pătrunjel… Să am toată vara zarzavat de pus în mâncare”. Grădina e frumoasă şi astăzi, plină de flori şi zarzavaturi, curtea e curată, banca o asteaptă să se odihnească la umbră. Aşa cum aştept şi eu să răscolesc prin memorie şi să îmi aduc aminte de privirea ei mămoasă, de sfaturile ei, nici prea dojenitoare, dar nici prea blânde. În pragul uşii, o auzeam cum mă striga nerăbdătoare, „Lucicaa! Unde eşti?”. Sunt acasă, i-aş spune azi, am venit acasă să te văd pe tine, pe Mau.

A fost bunică la zece nepoţi. Dar, fără să fie egoistă, mereu am simţit că mi-a fost mai mult mie. Gustam mai des decât ceilalţi din ciorbele ei parfumate cu muult pătrunjel şi leuştean, îi ascultam ofurile, îmi asculta ofurile, şi din când în când, ne aşezam amândouă cuminţi pe bancă şi vorbeam despre cum va arăta viitorul meu. „Să te văd şi eu <actoare> la telvizor, acolo”, îmi spunea ea, serioasă, în timp ce număra încet ochiurile la ceea ce avea să fie o vestă: unul pe faţă , doi pe dos . Îmbătrânise, dar tot frumoasă mi se părea. Cu pielea fină pe obraz, cu glumele ei nelipsite, o ţineam din treabă. ” Îţi mai aduci aminte când eram mică, mă hrăneai cu linguriţa?”, mă amuz eu. Eram obraznică, recunosc, şi tare îi mai supăram pe toţi că nu voiam să mănânc atunci când îmi spuneau ei. Dar ea avea răbdare, şi mă punea să iau o lingură de ciorbă amestecată cu pâine, apoi să fug o tură până la gardul vecinei, şi să vin înapoi, pentru o altă îmbucătură. Câtă muncă pentru o simplă masă! Poate nici mama nu avea răbdarea ei. Chiar şi ea se mai supăra când îi spuneam şi eu, şi frate-miu, că „tu nu pui aşa de mult zarzavat cum pune mamaia, şi nu iese aşa bună ca a ei! Pune mai mult!!”

A fost mereu discretă şi nu-i plăcea „să/i  ştie vecinii casa”, ceea ce am înţeles mai târziu, am rumegat, şi mi-am dat seama că avea dreptate. „Ai grijă cu cine-ţi faci prietenie, că prietenul te mai duce şi la rău!” „Răul” meu era că aveam note mari la şcoală, citeam mult, şi să îmi doream să vină şi la mine cineva la şedinţele cu părinţii.
A trecut o grămadă de timp de atunci şi azi îi aud vocea rar, surprinzându-mă cu întrebări la care nici eu nu m-aş fi gândit: „Tuu! ţi-ai boit sprâncenele?! Cum nu, dar de ce sunt aşa negre?” sau „Ce mâncare faci tu acolo? Mai pune pătrunjel, nu vezi că-i puţin?!”. Mă amuz singură şi mă întristez apoi că nu am mai avut ocazia să-i zic că îi mulţumesc pentru că a fost bunica ideală, pe care nu am să o mai găsesc niciunde. Mi-am zis că atunci când voi fi îmbrăcată în rochia albă, şi voi păşi în biserica micuţă, din lambriu de lemn, să mă vadă şi Dumnezeu ce bine-mi şade în alb, să vin repede şi la ea, lângă mormântul ei frumos din marmură albă. Să mă vadă şi ea, că ştiu că ar fi vrut, şi să îi multumesc că a avut grijă de mine. Aşa cum a ştiut ea.

Un film, ceva?

Da, vine toamna. Asta se vede cu ochiul liber. Devenim mai melancolico-depresivo-tomnatici (including me). Cand uneori ne paleste cate o criza de prea mult timp liber (da, uneori poate fi o criza!), ca ce-i mult, evident ca strica, deschidem frumusel laptopul din dotare si ne uitam oleaca pe IMDB, in cautarea unui film bun. Cam asta am facut si eu azi, cand am vazut ca ploaia nu se mai oprea. Am dat peste „The Iron Lady”, sau in traducere „Doamna de Fier”, un film foarte bine realizat, jucat, apreciat, si tot ce mai vreti voi. Daca sunteti un pic pasionat de istorie, politica, Marea Britanie, perioada razboiului rece, atunci cu siguranta Margaret Thatcher va spune ceva. Prima doamna prim-ministru ever din UK, cunoscuta pentru guvernarea sa apriga, care a dus la vremuri infloritoare in Marea Britanie, este interpretata de Meryl Streep dumnezeieste. Batrana, ghebosata, si ridata, in pragul nebuniei, pare de nerecunoscut. Biografia lui Iron Lady este impartasita cu ajutorul rememorarii trecutului sau glorios. Dar m-a impresionat intr-un mod foarte placut. Si m-a pus pe ganduri: oare asa voi fi si eu la batranete, o povara pentru ceilalti, pregatita sa imi accept neputinta? Filmul e bun, merita 2 ore dintr-o zi ploioasa.

Despre asteptari si asteptare.

M-am căinat. Am blamat. I-am blamat. Am înjurat. În gând și cu zâmbetul pe buze, i-am trimis la origini cum m-am priceput eu mai bine și mai frumos, că doar în toate e o artă. Am cerut, căci ne îndeamnă în cărțile sfinte cu putoare de aghiazmă, roase la colțuri, să cerem. Dar nu mi s-a dat. Am râs de mine, că sunt credulă, și de ei, că ne cred naivi. Apoi am tăcut, și am așteptat deși nu am răbdare și urăsc să aștept. Și am tot așteptat. Mă uitam în stânga, nimic. Mă uitam în dreapta, nici țipenie de om. Mi-am adus aminte că sunt un om cinstit. Și în timp ce așteptam, cu sufletul clocotind, și cu mintea duduind de gânduri, mă roteam de pe un picior pe altul. Am jucat un șotron imaginar, mai complicat și mult mai alambicat decât cel din copilărie. Când am obosit, m-am oprit și m-am așezat să-mi trag sufletul. Nu-l mai simțeam mânios și învrăjbit. Gândurile o luaseră la fugă, și m-au lăsat singură, în așteptarea mea. Îmi dorisem să scap de ele, și iată că s-a întâmplat – mă înecasem cu o mare de blanc. Așteptarea mă surprinse din nou. Am plâns în hohote, și valurile mi se loveau de sufletul proaspăt golit. Apoi nu am mai auzit, și nici nu am mai văzut. Când s-a lăsat tăcerea, mă săturasem să tot aștept. M-am uitat în dreapta, nimic. M-am uitat în stânga, nimeni. Atunci, mi-am strâns bocceluța și am plecat. Nici azi nu știu ce a rămas în urma mea.