Cumplit mi-e de dor. De mult n-am mai rostit asta. M-am surprins de multe ori cu gândul departe, cu amintirile întinse peste tot, ca piesele de puzzle de pe masa de sticlă. Da, i-aş spune azi cu voce tare, fără să-mi fie ruşine, că îmi lipseşte şi că o vreau înapoi. O visez rar, şi atunci e la fel. Cu ochii ei mici şi cu riduri fine, cu părul nici gri, nici alb, cu zâmbetul pe buze şi atentă la amănunte. O aud şi o văd pe băncuţa vopsită cu verde, sub vişinul ei, astăzi tăiat. Îmi spune senină că primăvara e aproape… „Uite, îmi înfloresc acuşi lalele, şi trandafirii. Am să pun în grădină anul ăsta, ceapă, salată, pătrunjel… Să am toată vara zarzavat de pus în mâncare”. Grădina e frumoasă şi astăzi, plină de flori şi zarzavaturi, curtea e curată, banca o asteaptă să se odihnească la umbră. Aşa cum aştept şi eu să răscolesc prin memorie şi să îmi aduc aminte de privirea ei mămoasă, de sfaturile ei, nici prea dojenitoare, dar nici prea blânde. În pragul uşii, o auzeam cum mă striga nerăbdătoare, „Lucicaa! Unde eşti?”. Sunt acasă, i-aş spune azi, am venit acasă să te văd pe tine, pe Mau.
A fost bunică la zece nepoţi. Dar, fără să fie egoistă, mereu am simţit că mi-a fost mai mult mie. Gustam mai des decât ceilalţi din ciorbele ei parfumate cu muult pătrunjel şi leuştean, îi ascultam ofurile, îmi asculta ofurile, şi din când în când, ne aşezam amândouă cuminţi pe bancă şi vorbeam despre cum va arăta viitorul meu. „Să te văd şi eu <actoare> la telvizor, acolo”, îmi spunea ea, serioasă, în timp ce număra încet ochiurile la ceea ce avea să fie o vestă: unul pe faţă , doi pe dos . Îmbătrânise, dar tot frumoasă mi se părea. Cu pielea fină pe obraz, cu glumele ei nelipsite, o ţineam din treabă. ” Îţi mai aduci aminte când eram mică, mă hrăneai cu linguriţa?”, mă amuz eu. Eram obraznică, recunosc, şi tare îi mai supăram pe toţi că nu voiam să mănânc atunci când îmi spuneau ei. Dar ea avea răbdare, şi mă punea să iau o lingură de ciorbă amestecată cu pâine, apoi să fug o tură până la gardul vecinei, şi să vin înapoi, pentru o altă îmbucătură. Câtă muncă pentru o simplă masă! Poate nici mama nu avea răbdarea ei. Chiar şi ea se mai supăra când îi spuneam şi eu, şi frate-miu, că „tu nu pui aşa de mult zarzavat cum pune mamaia, şi nu iese aşa bună ca a ei! Pune mai mult!!”
A fost mereu discretă şi nu-i plăcea „să/i ştie vecinii casa”, ceea ce am înţeles mai târziu, am rumegat, şi mi-am dat seama că avea dreptate. „Ai grijă cu cine-ţi faci prietenie, că prietenul te mai duce şi la rău!” „Răul” meu era că aveam note mari la şcoală, citeam mult, şi să îmi doream să vină şi la mine cineva la şedinţele cu părinţii.
A trecut o grămadă de timp de atunci şi azi îi aud vocea rar, surprinzându-mă cu întrebări la care nici eu nu m-aş fi gândit: „Tuu! ţi-ai boit sprâncenele?! Cum nu, dar de ce sunt aşa negre?” sau „Ce mâncare faci tu acolo? Mai pune pătrunjel, nu vezi că-i puţin?!”. Mă amuz singură şi mă întristez apoi că nu am mai avut ocazia să-i zic că îi mulţumesc pentru că a fost bunica ideală, pe care nu am să o mai găsesc niciunde. Mi-am zis că atunci când voi fi îmbrăcată în rochia albă, şi voi păşi în biserica micuţă, din lambriu de lemn, să mă vadă şi Dumnezeu ce bine-mi şade în alb, să vin repede şi la ea, lângă mormântul ei frumos din marmură albă. Să mă vadă şi ea, că ştiu că ar fi vrut, şi să îi multumesc că a avut grijă de mine. Aşa cum a ştiut ea.